Osteogeneza Imperfecta
Maria Puiu, Antonius Lăncrinjan
Definiţie clinică
- Osteogeneza imperfecta (OI) reprezintă un grup de afecţiuni caracterizate prin fracturi spontane sau la traumatisme minore, dentinogeneză imperfectă (DI) şi pierderea auzului la vârsta de adult.
Frecvenţa bolii
- Numărul de tipuri recunoscute de OI a crescut de-a lungul timpului. În prezent, sunt distinse 8 tipuri principale de OI, bazate pe caracteristicile clinice și genetice, împreună cu alte două forme recent descrise, care încă nu au fost clasificate oficial.
- Considerând toate tipurile de OI, prevalenţa este estimată la 1: 18000 de naşteri si afecţiunea este întâlnită la toate rasele şi grupurile etnice..
Aspecte genetice
- Osteogeneza imperfecta este o afecţiune monogenică cauzată de mutaţii in genele COL1A1 si COL1A2 (responsabile de sinteza procolagenului tip I). În plus față de aceste două gene bine cunoscute, studii recente au identificat alte gene asociate cu OI, inclusiv genele CRTAP, LEPRE1 și PPIB, care sunt implicate în procesul de modificare post-translațională a colagenului.
- Testarea genetică moleculară este utilizată în confirmarea diagnosticului clinic şi în diagnosticul prenatal al osteogenezei imperfecta.
Semne clinice
- Fracturi spontane sau la traumatisme minore
- Diformități progresive ale scheletului, compresie sau colaps al vertebrelor, coaste în formă de butoi, față triunghiulară
- Statură mică
- Sclere albastre
- Dentinogeneză imperfectă
- Disfuncții respiratorii la tipurile severe
- Surditate progresivă, post-pubertală
- Laxitatea ligamentară şi alte anomalii ale ţesutului conjunctiv
- Sugarii şi copiii cu OI au un facies de formă triunghiulară, craniul este relativ mare în comparaţie cu corpul.
- Intelectul este în general normal.
Metode de diagnostic
Osteogeneza imperfecta poate fi uneori dificil de diagnosticat. Formele severe se diagnostichează intrauterin prin examen ecografic cu observarea fracturilor sau imediat postnatal datorită fracturilor frecvente la manipularea firească a nou născutului.
Formele moderate sunt adesea târziu diagnosticate, prin acumularea unui număr mare de fracturi cu deformări evidente ale oaselor şi retard statural.
Examinările radiografice ale oaselor lungi evidenţiază fracturile, calusurile vicioase postfractură şi osteoporoza.
Dual-energy X-ray absorptiometry (DEXA) poate fi utilizat pentru a evalua densitatea osoasă, în special în cazurile ușoare sau moderate.
Diagnosticul molecular confirmă diagnosticul clinic şi elucidează tipul de OI, facilitând astfel diagnosticul prenatal pentru o viitoare sarcină.
Sfat genetic
OI tip I, II, IV şi V se transmit dupa model autozomal dominant, un părinte afectat având un risc de 50% de a avea copii afectaţi.
40% din pacienţii cu forme moderate de OI tip I şi tip IV au un părinte afectat iar 60% au părinţi sănătoşi, afecţiunea fiind secundară unei mutaţii de novo (mutaţie nouă, produsă spontan).
100% din cazurile cu forma letală OI tip II şi o mică parte din cei cu OI tip III se produc prin mutaţii de novo. Riscul părinţilor acestor pacienţi de a mai avea copii afectaţi este de aproximativ 5%, considerând posibilitatea mozaicismului germinal (mai multe celule germinale afectate).
Unele cazuri de OI de tipurile III, VII, VIII și IX, precum și o posibilă formă nouă identificată (tip X), sunt caracterizate prin transmitere autozomal recesivă. În aceste cazuri, părinții sănătoși care sunt purtători ai mutației au un risc de 25% de a avea un copil afectat de OI.
Diagnostic prenatal
Testarea prenatală este posibilă pentru sarcinile cu risc prin analiza sintezei de colagen din celulele fetale obţinute prin puncţia de vilozităţi coriale la 12 săptămâni de gestaţie.
Analiza biochimică a colagenului din amniocite nu este eficientă pentru că amniocitele nu produc colagen de tip I.
Diagnosticul prenatal în sarcinile cu risc poate fi efectuat prin analiza mutaţională a genelor COL1A1 sau COL1A2 daca mutaţia s-a identificat la o rudă afectată.
Diagnosticul molecular prin analiza ADN-ului este cel mai eficient pentru OI. Cu toate acestea, testele genetice nu pot exclude complet OI, ratând aproximativ 10% din mutațiile colagenului tip I. Tipurile V–VIII și alte două forme neclasificate de OI sunt cauzate de mutații în gene diferite.
Evoluţie şi prognostic
Speranţa de viaţă este normală în cazul formelor moderate de OI, dar este scurtată în formele cu cifoscolioză severă şi modificări ale toracelui cu insuficienţă cardiopulmonară.
Pacienţii cu forme severe nu supravieţuiesc perioadei neonatale.
Fertilitatea este normală dar sarcina poate fi complicată la pacientele cu OI tip III datorită staturii mici, pelvisului mic şi naşterea necesită secţiune cezariană.
Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire
Managementul pacienţilor cu OI necesită o echipă multidisiplinară (ortoped, fizioterapeut, pediatru, orl-ist, neurolog, stomatolog, genetician, psiholog) şi implică terapia suportivă pentru minimalizarea fracturilor, reducerea dizabilităţii şi menţinerea stării de sănătate.
Tratamentele chirugicale implică poziționarea tijelor intramedulare, chirurgia spinală și intervenția pentru impresia bazilară. Scopul este de a preveni și corecta deformările osoase care afectează funcția și de a reduce frecvența fracturilor pentru a oferi o anatomie mai funcțională a extremităților.
Terapia cu bifosfonati (Pamidronat, Acid Zoledronic) este eficientă în creşterea masei şi a durităţii osoase cu reducerea fracturilor şi îmbunătăţirea histomorfometriei osoase dar trebuie utilizată cu precauţie.
Tratamentul cu hormon de creştere pare a îmbunătăţi rata de creştere liniară şi formarea osoasă.
Balneoterapia in piscina permite conservarea osoasă, evitând fracturile.
Viaţa cotidiană
In ciuda manifestărilor bolii, pacienţii cu OI pot avea o bună încadrare în societate.
Pentru că intelectul nu este afectat pot urma un program scolar normal dar, în formle severe în care locomoţia este afectată necesită facilităţi speciale pentru deplasare.
Mulţi pacienţi au o viaţă independentă, o familie şi copii.