Sindromul Miller – Dieker (lisencefalie)

Cristina Rusu

Definiţie clinică

Sindromul Miller - Dieker este o afecţiune genetică definită prin aspect particular al feţei şi anomalii specifice la nivelul creierului (lisencefalie – suprafaţă netedă a emisferelor cerebrale, agenezie (lipsa) de corp calos şi calcificări pe linia mediană). Toate cazurile asociază retard mintal sever şi convulsii şi mai rar defecte cardiace şi polidactilie (degete suplimentare).

Boala se transmite autozomal dominant, aproximativ 70% din cazuri având o deleţie (lipsa unui fragment cromozomic) în regiunea 17p13.3.

Afecţiunea a fost descrisă în 1963 de către Miller şi Dieker, tabloul clinic fiind completat ulterior de Jones.

Frecvenţa bolii

Incidenţa Sindromului Miller – Dieker nu a fost stabilită – afecţiunea este rară şi afectează mai frecvent fetele.

Aspecte genetice

Sindromul Miller - Dieker este o boală cu transmitere autozomal dominantă (AD), aproximativ 70% din cazuri având o deleţie în regiunea 17p13.3. Restul cazurilor au microdeleţii (lipsa unui fragment cromozomic de dimensiuni mai mici).

Multe dintre cazuri apar sporadic, fără să mai existe persoane afectate la fel în familie. În situaţiile rare în care apar mai mulţi fraţi afectaţi, se depistează anomalii cromozomice echilibrate la unul din părinţi.

Lisencefalia este produsă de deleţia genei LIS1, iar aspectul particular al feţei se datorează lipsei genelor învecinate cu LIS1.

Semne clinice

Copiii cu Sindrom Miller – Dieker au greutate mică la naştere, cap de dimensiuni reduse şi faţă caracteristică: frunte înaltă, cu pliuri verticale sau reţea de pliuri în timpul plânsului, nas mic, buză superioară proeminentă, buze subţiri şi bărbie mică. Dinţii apar de obicei mai târziu.

Uneori se asociază defecte cardiace, anomalii renale, defecte ale peretelui abdominal sau degete suplimentare.

Dezvoltarea psiho – motorie este sever afectată, cu convulsii şi manifestări neurologice (iniţial hipotonie şi apoi spasticitate).

Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic

Atunci când există suspiciunea de Sindrom Miller – Dieker pe baza tabloului clinic (facies particular asociat cu retard mintal sever) este indicată efectuarea unei tomografii computerizate sau RMNcerebral.

Investigaţiile radiologice evidenţiază aspectul caracteristic al creierului:

• suprafaţă netedă (lisencefalie) sau cu circumvoluţii groase (pahigirie),

• zone anormale de substanţă cerebrală (heterotopii),

• aspect global al creierului asemănător cu cifra 8,

• lipsa sau dimensiuni reduse ale corpului calos,

• calcificări mici pe linia mediană.

Diagnosticul clinic poate fi confirmat prin teste citogenetice: iniţial este indicată efectuarea unui cariotip, iar dacă regiunea 17p13.3 este normală, se pot face teste suplimentare pentru evidenţierea unei microdeleţii (ex. FISH).

Sfat genetic

Sindromul Miller–Dieker se transmite autozomal dominant, dar marea majoritate a cazurilor apar sporadic (fără să existe un context familial).

În cazul unor părinţi aparent normali care au un copil diagnosticat cu Sindrom Miller - Dieker, este indicată efectuarea cariotipului la ambii părinţi, uneori boala apărând datorită prezenţei unei anomalii cromozomice echilibrate la unul din părinţi. Dacă examenul cromozomic la părinţi este normal, riscul pentru o altă sarcină afectată este 1%. Dacă un părinte are o anomalie cromozomică, riscul poate fi de 10-15%.

Diagnostic prenatal

Aspectul particular al creierului (neted, fără circumvoluţiuni) este de obicei remarcat la ecografia fetală spre sfârşitul trimestrului 2 de sarcină. În trimestrul 3 se asociază de obicei hipotrofie fetală (făt mic pentru vârsta de sarcină), dimensiuni reduse ale capului şi lichid amniotic în exces (polihidramnios).

Evoluţie şi prognostic

Imediat după naştere apar dificultăţi alimentare care duc la pneumonii repetate (datorită alimentelor ce intră în căile respiratorii). Retardul psiho-motor este sever, fiind asociat cu convulsii şi fenomene neurologice.

Prognosticul este nefavorabil, decesul apărând de obicei în primele 3 luni, rareori fiind citate în literatură supravieţuiri peste vârsta de 2 ani.

Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire

Nu există un tratament specific Sindromului Miller – Dieker.

În ceea ce priveşte îngrijirea, copiii afectaţi trebuie hrăniţi în poziţie ridicată (cu capul mai sus decât restul corpului) şi menţinuţi în această poziţie după masă, pentru a preveni trecerea laptelui din stomac în căile respiratorii. Dacă apare pneumonie de aspiraţie, aceasta se tratează agresiv cu antibiotice.

Convulsiile se tratează cu terapia standard.

Viaţa cotidiană

Copiii cu Sindrom Miller – Dieker sunt foarte sever afectaţi şi necesită supravegherea atentă a familiei. Părinţii şi familia pot beneficia de consiliere psihologică pentru a îndepărta sentimentele de culpabilitate şi a face fată situaţiilor dificile. Atunci când îşi pun problema unui alt copil, părinţii trebuie să se adreseze unui specialist pentru sfat genetic.

User login

Theme by Danetsoft and Danang Probo Sayekti inspired by Maksimer