Sindromul Klinefelter (SK)

Eusebiu Vlad Gorduza

Definiţie clinică

Sindromul Klinefelter este o boală genetică determinată de trisomia XXY, caracterizată prin prezenţa suplimentară a unuia (mai rar mai multor) cromozomi X la o persoană de sex masculin. Existenţa acestei anomalii cromozomice determină disgenezie testiculară (formare anormală a gonadelor masculine) ceea ce induce un deficit de secreţie al hormonilor sexuali masculini cu hipogonadism, respectiv absenţa producerii de spermatozoizi (azoospermie) cu sterilitate masculină primară şi definitivă.

Deoarece boala nu are semne clinice particulare în timpul copilăriei, ea este diagnosticată de obicei postpubertar datorită întârzierii dezvoltării caracterelor sexuale secundare mascu­line.

Frecvenţa bolii

Boala este cea mai frecventă anomalie gonozomală la sexul masculin, afectând aproxi­mativ 1/1000 din nou-născuţii de sex masculin. Maladia prezintă o incidenţă egală la indivizii de rase diferite.

Aspecte genetice

SK este o boală cromozomică determinată de prezenţa suplimentară a unui gonozom X, în condiţiile în sunt prezenţi alţi doi gonozomi normali: unul X şi unul Y.

Prezenţa trisomiei XXY este confirmată de analiza cromozomică. Principalele anoma­lii identificate sunt: trisomie XXY omogenă – 47,XXY (75% din cazuri) trisomie XXY în mo­zaic – 46,XY/47,XXY (~20% din cazuri) mozaicuri complexe de tipul 46,XY/47,XXY/48,XXXY sau 47,XXY/48,XXXY, respectiv polisomii XY omogene sau în mozaic de tipul: 48,XXXY sau 49,XXXXY.

În cazul trisomiilor XXY omogene, a fost observat faptul că în majoritatea cazurilor cro­mozomul X suplimentar are origine maternă, existând o corelaţie statistică între riscul de sin­drom Klinefelter la copil şi vârsta maternă avansată în momentul concepţiei.

Particularităţile clinice ale SK sunt determinate de prezenţa suplimentară a cel puţin un cromozom X. Astfel, prezenţa în exces a unora din genele de pe cromozomul X determină anomalii în formarea testiculilor (disgenezie testiculară) cu lipsa secreţiei de hormoni andro­geni (hormoni sexuali masculini) şi absenţa producerii de spermatozoizi (azoospermie).

Semne clinice

În copilărie sindromul Klinefelter poate fi suspectat în prezenţa unei staturi înalte, aspectului gracil, a micropenisului. De regulă, mama indică că pacientul a prezentat o întârziere de 6-12 luni a apariţiei vorbirii, iar la şcoală a prezentat dificultăţi de adaptare şi de învăţare.

Principalele semne clinice evidente postpubertar sunt:

• statura înaltă,

• asocierea între microorhidie (testiculi mici) şi penis normal (disociaţie peno-orhitică),

• sterilitate masculină

• inadaptabilitate socială.

Majoritatea pacienţilor cu trisomie XXY prezintă o sexualizare masculină deficitară, determinată de disgenezia gonadică. Înlocuirea celulelor testiculare cu ţesut fibros, determină:

• absenţa secreţiei de testosteron,

• azoospermie

• hipoplazie testiculară.

În absenţa testosteronului, caracterele sexuale secundare sunt slab dezvoltate:

• pilozitatea facială, axilară şi tronculară sunt absente sau slab reprezentate,

• pilozitatea pubiană este redusă şi are aspect ginoid (triunghi cu vârful în jos),

• corpul are conformaţie de tip feminine (uneori şolduri mai late decât umerii),

• vocea este înaltă,

• adipozitatea are o dispoziţie de tip ginoid.

O altă particularitate fenotipică este prezenţa ginecomastiei (dezvoltarea glandelor mamare la un individ de sex masculin).

Dezvoltarea intelectuală este aproape normală, dar pacienţii cu sindrom Klinefelter prezintă tulburări de învăţare, determinate de dislexie. În schimb, la pacienţii cu polisomii XY, prezenţa unui număr crescut de cromozomi X se asociază cu retard intelectual.

Personalitatea pacienţilor cu SK este caracterizată prin sfioşenie, pasivitate, imaturitate şi dependenţa de aparţinători.

Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic

Confirmarea diagnosticului este realizată pe baza analizelor citogenetice şi a testărilor hormonale.

Investigaţiile citogenetice necesare sunt: testul cromatinei sexuale şi analiza cromozo­mică.

Testul cromatinei sexuale X poate fi utilizat ca metodă de screening în sindromul Kline­felter, în condiţiile în care metoda este ieftină, rapidă şi facil de aplicat. Această metodă este sugestivă pentru diagnosticul de SK când valorile sunt pozitive (prezenţa corpusculului Barr – echivalentul unui cromozom X inactivat genetic). În cazul polisomiilor XY pot fi identificaţi 2 sau chiar 3 corpusculi Barr

Examenul cromozomic este esenţial pentru stabilirea diagnosticului de certitudine. Ca­riotipul poate releva: trisomie XXY omogenă, trisomie XXY în mozaic, mozaicuri complexe cu linii poli XY sau polisomii XY omogene.

Analizele hormonale utile în diagnosticul SK sunt:

- testosteron – nivel scăzut,

- gonadotrofine hipofizare (FSH şi LH) - nivel crescut.

Sfat genetic

În condiţiile în care SK determină sterilitate, boala nu se poate transmite la descendenţi, astfel încât riscul de recurenţă la un pacient cu SK este zero.

La cuplurile care au un copil cu SK, riscul de a avea un alt copil afectat este de obicei ne­semnificativ (mai mic de 1%) dar este indicată consultarea unui medic genetician înainte de a planifica o nouă sarcină, mai ales că există posibilităţi de diagnostic prenatal.

Diagnostic prenatal

Depistarea bolii înainte de naştere necesită puncţie amniotică (recoltare de lichid din sa­cul amniotic în care se dezvoltă embrionul) urmată de efectuarea analizei cromozomice prin tehnici clasice sau prin metode de citogenetică moleculară (FISH).

Evoluţie şi prognostic

În majoritatea cazurilor, evoluţia pacienţilor cu SK este favorabilă. Astfel, la pacienţii cu trisomii XXY (omogene sau în mozaic) speranţa de viaţă este cvasinormală. În schimb, la in­divizii cu polisomii XY (48,XXXY sau 49,XXXXY) speranţa de viaţă este limitată în condiţiile în care aceştia prezintă frecvent anomalii congenitale viscerale grave care pot determina deces în perioada copilăriei.

Inteligenţa este normală, astfel încât integrarea socială a pacienţilor poate fi bună sau cel puţin acceptabilă. Totuşi, pacienţii cu SK prezintă tulburări de vorbire care pot genera dificul­tăţi de adaptare socială. În plus, a fost remarcată o incidenţă crescută a tulburărilor psihiatrice de tip reactiv la factorii de stress.

Singurul aspect clinic care nu poate fi corijat este sterilitatea, în cazul bărbaţilor cu SK fiind imposibilă procreerea. În schimb, libidoul sexual nu este marcat sever, astfel încât ac­tivitatea sexuală este cvasinormală, mai ales dacă se aplică terapie substitutivă cu hormoni sexuali masculini.

Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire

Tratamentul se aplică numai postpubertar şi constă în administrare de hormoni sexuali masculini, cu scopul de inducere a dezvoltării caracterelor sexuale secundare masculine. În general, ginecomastia nu răspunde la tratament hormonal, ci necesită tratament chirurgical, întrucât se însoţeste de creşterea riscului de cancer mamar.

Tratamentul cu testosteron trebuie început de la vârsta normală de debut a pubertăţii (12-13 ani la băieţi) şi continuat, sub îndrumare endocrinologică pe tot parcursul vieţii active. În general terapia cu androgeni creşte masa musculară, determină îngroşarea vocii şi apariţia pilozităţii masculine, dar nu modifică aspectul şi funcţia testiculilor.

O altă componentă a terapiei în SK vizează tratamentul tulburărilor psihiatrice, care tre­buie asigurat prin conlucrarea unui psihiatru şi a unui psiholog. Totuşi, de mare importanţă rămâne sprijinul familiei care permite ameliorarea integrării sociale şi creşte confortul psihic al pacientului.

La bărbaţii cu SK căsătoriţi care doresc să aibă copii este indicată fie adopţia, fie insemi­narea artificială a partenerei cu spermă de la un donor anonim.

User login

Theme by Danetsoft and Danang Probo Sayekti inspired by Maksimer