Boala Huntington (BH)

Katalin Csép

Definiţie clinică

Boala Huntington este o boală neurologică ereditară rară, determinată monogenic, care debutează tardiv, şi se manifestă prin tulburări de coordinare ale mişcărilor, degradare cognitivă progresivă (demenţă) şi tulburări psihotice cauzate de moartea selectivă a neuronilor. Denumită şi choree Huntington, afecţiunea a fost descrisă pentru prima oară de George Huntington în 1872.

Frecvenţa bolii

Boala afectează aproximativ 1 din 20000 de locuitori în Europa, dar este mai rară la alte populaţii.

Aspecte genetice

Deşi este vorba despre o afecţiune ereditară monogenică, în general boala debutează tardiv între 35-45 ani (există însă forme de boală care debutează în copilărie sau numai după 60 ani).

Moartea apoptotică selectivă a neuronilor (sau după studii mai noi, întreruperea procesării informaţiei între neuroni) este indusă de secvenţa poliglutaminică amplificată datorită unei mutaţii dinamice a genei IT15 (4p16.3), care codifică huntingtina. Mutaţia dinamică, un mecanism recunoscut şi elucidat abia în anii ‘90, spre deosebire de mutaţiile clasice prezintă o serie de trăsături neobişnuite. La începutul genei există o secvenţă repetitivă polimorfică conţinând în mod variabil la membrii sănătoşi ai populaţiei 11-34 unităţi de AGC (cele trei nucleotide de AGC din ADNcodifică glutamina din proteina huntingtin). Cu ocazia diviziunii celulare numărul repetiţiilor acestor nucleotide poate creşte (expansiune). Creşterea peste 35 a numărului de repetări determină starea de boală, care este cu atât mai severă şi debutează cu atât mai precoce cu cât numărul repetiţilor este mai mare (fenomen de anticipaţie). Această expansiune se poate produce şi cu ocazia meiozei la pacienţi, ceea ce determină moştenirea unei secvenţe mai lungi de către copil faţă de cel existent la părinte, şi astfel o manifestare mai gravă a bolii. Expansiunea secvenţei repetitive se produce în general în meioza la bărbaţi, astfel penetranţa este mai înaltă când boala se transmite pe linie paternă. Celulele afectate de această mutaţie dinamică sunt celulele din creier, în special neuronii din nucleii bazali, a căror moarte determină simptomatologia caracteristică bolii.

Semne clinice

Manifestările clinice debutează în general între 35-50 ani, şi se caracterizează prin următoarele tulburări neurologice, cognitive şi comportamentale:

• tulburări motorii de coordinare a mişcărilor, mers instabil, mişcări tipice spasmodice necontrolate (mişcări rapide, neaşteptate, bizare ale feţei, membrelor sau corpului, grimase, choree - dans)

• pierderea progresivă a capacităţilor mintale, a funcţiilor cognitive, tulburări de memorie, pierderea capacităţii de judecare, demenţă

• tulburări de vorbire

• tulburări de înghiţire

• modificări comportamentale, schimbări de personalitate, iritabilitate, instabilitate emoţională, manifestări antisociale

• manifestări psihotice, depresie, halucinaţii, confuzie, agitaţie, psihoze

• crize epileptiforme în special în cazul formelor cu debut în copilărie

Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic

În baza examenului clinic neurologic şi a antecedentelor familiale se poate stabili diag­nosticul. Unele examinări paraclinice imagistice pot fi sugestive pentru boală (de ex. tomogra­fia computerizată craniană poate arăta atrofie cerebrală).

Analiza mutaţiei genice confirmă diagnosticul clinic, aduce informaţii suplimentare în ceea ce priveşte prognosticul (anticipaţie în funcţie de numărul repetiţiilor de trinucleotide) şi permite diagnosticul la rudele sănătoase dar purtătoare de mutaţie care vor dezvolta boala ulterior (diagnostic molecular presimptomatic).

Consult genetic

BH se transmite autozomal dominant, ceea ce înseamnă că dacă un părinte este afectat, riscul de apariţe a bolii la copii este de 50%. Mutaţia poate apărea şi de novo, situaţie în care părinţii nu sunt afectaţi, dar boala ulterior se moşteneşte la descendenţii pacientului cu acelaşi risc crescut caracteristic transmiterii autozomal dominante.

Toate aceste aspecte complexe susţin necesitatea unui consult genetic individualizat.

Diagnostic prenatal

Deşi posibile, oportunitatea diagnosticului presimptomatic şi prenatal constituie o dilemă etică.

Evoluţie şi prognostic

După debutul clinic, BH prezintă evoluţie progresivă. Însă rapiditatea progresiunii şi gravitatea simptomelor poate prezenta variaţii de la caz la caz.

În general decesul se produce după 15-20 ani de la debut, frecvent prin infecţii sau suicid.

Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire

În prezent BH se consideră incurabilă.

Intervenţiile terapeutice au ca scop încetinirea progresiei şi menţinerea pentru o perioadă cât mai lungă a capacităţilor motorii şi intelectuale.

Alegerea medicaţiei depinde de simptomele prezente la pacienţi. Astfel de exemplu, unele medicamente cu efect antidopaminergic (de ex. Haloperidol, Fenotiazină) pot reduce tuburările comportamentale şi motorii, iar altele se pot folosi pentru controlul mişcărilor coreiforme (Tetrabenazin, Amantadin). Se pare că administarea coenzimei Q10 poate încetini progresia bolii.

Acordarea sfatului genetic constituie parte integrantă a îngrijirii familiilor afectate de BH. Posibilitatea diagnosticului presimptomatic poate fi oferit rudelor de vârstă adultă. Având în vedere riscul mare de transmitere a bolii de 50%, pot fi luate în considerare alternative reproductive (de ex. adopţia).

Viaţa cotidiană

De la debutul bolii pot fi necesare diferite măsuri de monitorizare şi supraveghere a pacienţilor, care au obiective variate specifice cazurilor, de la utilizarea unor ajutoare pentru memorizare până la prevenirea tentativelor de suicid.

Progresiv pacienţii îşi pierd capacitatea de auto-îngrijire şi de comunicare, şi necesită îngrijire, frecvent de 24 de ore în stadiile avansate.

Alăturarea la un grup de suport alcătuit din alţi pacienţii şi rude din familii afectate poate reduce stresul şi temerile legate de boală, şi poate fi de ajutor în luarea unor decizii.

User login